Trag de viață

Trag din țigară,că din ultima speranță,
 Trag din ea încă umpic de viață,
 Căci stresul mă omoară și gândul,
 Că tot ce aveam sa dus ca vântul.
 
 Trag fum după fum căci sunt o povară,
 Și mă face să simț că durerea zboară,
 Și-aș mai trage o viață tot din acest viciu,
 Căci praful vieții a acuperit a speranței sclipiciu.
 
 Și cred că fără mine multora le-ar fi mai bine,
 Dar nu-mi păsa de cei mulți,îmi păsa doar de-o persoană,
 Ce vede în mine speranța că o nestinsă icoană,
 Și știu că și tu te simț ca mine,pretre speranțe infime.
 
 Deși simt că moartea mă ține de mână,
 O mângâi și îi spun să mă mai amâne o lună,
 Un an,cinci,poate chiar o viață,
 Căci nu vreau să mă sting ca țigarea,fără speranță.
 
 Căci dragostea doare cel mai tare,
 Mai ales când mama în sufletul tău moare,
 Când vezi că mână parcă nestinsă de dor,
 A devenit o mână ca a lor,mâna avarilor.
 
 Când îți lași propriul fiu să-și verse sufletul,
 Să-i sece cugetul,să-l auzi cum își cântă cântecul,
 Trist,dar adevărat,deși ea încearcă să dea vina pe altcineva,
 De încapacitatea și de greșelile pe care le face ea.
 
 Dar mama mea a murit acolo în sufletul meu,
 Căci nu mai e femeia ce mă mângâia la greu,
 E doar o femeie care învârte cuțitul în rană,
 Dar sufletul copilului ei a început să adoarmă.
 
 Și va dormii pentru ea o eternitate,
 Drept răsplată pentru toate cuvintele de sarte,
 Căci acum sunt departe deși îmi e greu.
 Mai sper că mă va ajuta bunul Dumnezeu.